Despre (”ne”)prietenii.

Poate asa e sa fim acum.
Poate asta e timpul sa gandim in felul asta.
Poate trebuie sa se intampla asa si nu
altfel.
Am zis asa, asta si altfel in mod repetat,
pentru ca suntem diferiti de ceva vreme
incoace, pentru ca nu ne mai recunoastem
intre noi ca prieteni, pentru ca nu ne mai
obosim sa fim unii langa altii, pentru ca ne
e frica sa ne spunem of-urile si problemele
unii altora, pentru ca dam prietenia pe alti
oameni pe care, pana si noi ne dam seama
ca nu ne merita… Asa suntem noi acum,
despartiti, barfitori, urati. Ar fi simplu sa
intrebam de ce.. De fapt, am intrebat, ne-am
intrebat unii pe altii de ce… unii dintre noi
au incercat sa afle raspunsuri, prea vagi,
prea tarzii, prea urate si…au renuntat.
Altii s-au multumit cu ceea ce sunt si ceea
ce au.
Unii si-au vazut in continuare de viata, altii
au cautat, au cautat, pana au obosit…
In esenta, suntem aceeasi, si totusi, atat de
schimbati: unii inca duc dorul neintelegand
ce se intampla, altora nu le mai pasa.
Si acum ma intreb…: poate ca asa am fost
de la bun inceput si nu ne-am dat
seama….?


30 Martie, 2016 – Gând de amiază.

12931190_1139219879456542_1754013001655226656_n

Gând de amiază: …și cine spune că muzica nu ne influențează reacțiile și deciziile, poate nu o simte așa cum ar trebui.


sad-girl-photography-tumblr-6

Ştii ce e ciudat? Ca despre dezamăgiri putem scrie mult mai mult decât despre fericire.
Că putem să rănim oamenii din jurul nostru, aruncând vorbe urâte, fără să ne gândim ca sufletele lor dor.
Ca nu suntem în stare să ne bucurăm de clipele frumoase pe care le-am trăit, le trăim și le vom trăi.
Că putem să ne răzbunăm fără nicio urmă de regret, mai mult decât putem întoarce binele făcut.
Ca împărțim zvonuri celor cărora nu le pasă.


Fericirea e din ce în ce mai rară și o învățăm din ce in ce mai greu, poate doar atunci când sufletul ne e împăcat.
Și e trist…


VIAŢĂ…

Am invatat multe in cei 22 de ani de viata pe care ii am. Insa, in continuare fac greseli, cu nemiluita, as putea spune.. Si ma intreb, fac greseli pentru ca pur si simplu nu pot invata din experientele anterioare? Sau poate pentru ca imi place sa le fac? Ne place sa facem greseli? Ne place sa gresim chiar daca stim ca nu e bine?
Am invatat ca prieteniile adevarate nu exista, nu mai exista… M-am nascut prea tarziu pentru ca sa mai am un prieten adevarat.. Vorba aceea, trebuie sa ne adaptam vremurilor actuale.
Am invatat ca nu trebuie sa iubesti pentru a putea fi fericit. Fericit poti sa fii si fara sa ai ceea ce multi cred ca e cel mai important: un om care sa te faca sa respiri iubire. La fel, am invatat ca iubirea apare atunci cand nici nu te astepti, te loveste si iti da aripi, si tot ea te doboara la pamant.
Am invatat ca nu poti sa ai totul de-a gata, atunci cand bati cu pumnul in masa, iti trebuie timp, trebuie sa dai timpului timp, sa-si faca ordine si el in ganduri, pentru ca sa poti sa incepi un alt capitol din viata ta.
Da, chiar am invatat ca nu poti sa grabesti lucrurile, desi uneori, de multe ori, am vrut sa le grabesc, le-am grabit, am batut din picioare, m-am strofocat; uneori mi-a iesit, alteori nu. E firesc. Si asta am invatat, ca e firesc sa nu iti iasa totul asa cum ti-ai dorit; ba mai mult, am invatat ca oricate planuri de viitor ti-ai face, nu iti vor iesi toate. Mai bine traiesti, simti si vezi! E simplu de complicat, dar aparent, e simplu.
Viata e la fel ca noi: surprinzatoare. Nici nu ne inchipuim cat de minunati putem fi noi, oamenii, daca am stii sa ne bucuram de viata. Pentru ca ea, viata, se muleaza exact dupa personalitatea fiecaruia, iar totul, absolut totul pleaca de la noi. smile emoticon
10641272_828005010578032_1361550205240619980_n


Când voi avea bărbatul perfect (pentru mine) aici, lângă sufletul meu, prezent, atunci, abia atunci voi gândi așa!

” Adormea cu mâinile încleştate de gâtul lui și lunecând în somn ştia ca pe o rugăciune că bărbatul nu are cum să fie egalul femeii…
El e stânca… ea e ploaia… El e neclintire… ea e lacrima… El e stejarul… ea e liana… El e cântecul… ea e ecoul… El e oceanul… ea e briza, unda, ceaţa plutind deasupra apelor…”

(fragment din romanul ACASĂ de Luminița Aldea) 

imbratisare


Va veni… (Martie, 3, 2015)

Pentru că e un nou început. De ce nu și pentru ea?
De ce să nu ia o hotărâre chiar acum? A mai facut-o, în trecut, chiar de i-a fost greu, chiar de i-a plâns sufletul, a plecat. A fost mai bine. Acum, e timpul să renunțe la tine, la omul căruia i s-a dăruit acum mult timp, pe care îl iubește, dar nu îndeajuns de mult.. la tine, cel pe care l-a înșelat atunci când și tu îi înșelai așteptările…pentru că nu, nu ești omul potrivit pentru ea. De aceea ea pleacă, te părăsește.
Și știu că o vei condamna, vei vrea să o oprești, apoi o vei urâ, apoi,poate o vei ierta…
Dar ține minte, sfârșitul e început. Doar că altul. Și nu cu ea, nu va mai fi ea, va fi alta. Și la ea, altul…
Adio.


21 Februarie, o zi de sâmbătă…banală.

E ciudat. Stii de ce? Pentru ca nu mai tin minte cum arati, dar inchid ochii si te vad. Inchid ochii si parca iti simt atingerea, parca iti aud glasul si iti ating mana. 

Eu cred ca de asta nu dorm, de frica sa nu te simt prea des si sa ma apuce un dor prea mare de tine.